Bărbieru’

Am un prieten sus-pus
Stă
Unde şoimul toarce vântul pe-o aripă
Ca nimicul pe fus

Acolo ne-a dus ...

Când noi eram mai siguri că atingem cerul cu mâna
El  ne dădea peste talpă cu Luna
 Poartă altă măsură la privire, la picior, la piele, la os
Pentru el  sus-ul e prea jos

El are un munte  pe care îl cară pe talpă
O măicuţă ce din lacrima lui se adapă
O cană de lut cu mâinile-n şolduri
 în care izvorul ţâşneşte din norduri
are o sobă mică şi fierbinte
ca vorba de dojana a iubitei ,
sfânta lui necuminte

Am un prieten
Care ne-a lăsat în odaia lui
în patul lui
în inima lui
Am un prieten pe care azi l-am botezat Ioan, deşi aşa îl chema demult...


un singur munte, nicicând doi,
 urcuş îi eşti
 eu vale
 acelasi timp curge prin noi
 eu pas îi  sunt
 tu cale

pe-acelaşi chip Clipa incrustăm
eu lacrimă
tu zâmbet
pe-aceeaşi coardă  adăstăm
tăcere eu
tu cântec

un singur Soare ne e rug
cenuşă-i sunt
tu focul
lumină  ţeşi la straiul Lumii
eu rană-i sunt
tu trupul


noi, nicicând doi

Mai avem puţin până ieri
Ne-au rămas în ochi  sălbatice ierni
În palme ne-au rămas doar aşchii de carne,
Suntem straie ce  poartă  trupuri scobite de oameni

 Mai avem puţin până azi
 Lacăte fără chei ne-ascund  tăcerile-n glas,
 Ne-au rămas câteva amintiri  pe pervaz
 Nişte îngeri căzuţi între cer şi asfalt am rămas

 Mai avem puţin până mâine
 Ne-a rămas din foame un colţ uscat de pâine
 Din sete ne-a rămas doar ţărmul fără valuri
 Din oamenii ce-am fost , au mai rămas doar maluri



Sunt călător pe-o cale ferată
Gările oarbe  îşi caută-un  tren
Roţile -mi taie privirea uitată
Pe drum între Rai şi  Infern

Sunt călător pe-o cale întoarsă
Iarba-mi răsare din cer
Nici n-am plecat , şi mă întorc acasă
Merg dinspre mâine spre ieri

Sunt călător pe-o Cale Lactee
Calc  pe lumină de stea
La poarta cerului sunt lacăt şi cheie
Sunt călător pe marginea mea

Şi merg cu ochii închişi prin Lumea fără vină
Ei  nu ştiu că  sunt viu  şi cresc în ochi lumină
Privirea lor e goală , orbirea mea e plină